Autor Răzvan Cheregi
Capitolul I – Vaporul transatlantic ……………………………………………………………………………pag. 3
Capitolul II – Origini. Transilvania ………………………………………………………………………………pag. 25
Capitolul III. Prima aventură. 1.500 de km pe jos ………………………………………pag. 45
Capitolul IV. Prima iubire ……………………………………………………………………………………………………pag. 88
Capitolul V. SUA, 1896 …………………………………………………………………………………………………………pag. 110
Capitolul VI. Primii bani în America …………………………………………………………………………pag. 130
Capitolul VII. Dragoste, Extaz si Agonie ………………………………………………………………pag. 156
Capitolul VIII. „Albă ca Zăpada” și puterea unui nou început …………pag. 187
Capitolul IX. Marele Plan Economic …………………………………………………………………………pag. 202
Capitolul X. Gânduri de peste ocean ………………………………………………………………………pag. 228
Capitolul I – Pe vaporul transatlantic
1896. John avea 18 ani…
[TUUUUUUUUUUUUUUUAAAAAA!!!
TUUUUU! TAAAAAA! TUUUUU!] se auzi neîntrerupt preț de câteva minute puternica sirenă a vaporului transatlantic…
Sunetele puternice ale sirenelor și ale furnalelor de pe vapor îl treziră brusc pe John….
— Ce? Unde?… Ce s-a întâmplat? se întrebă el buimac încă… Fără să realizeze, se ridică instinctiv în picioare și ieși din ascunzătoarea sa…. Fugi pe coridoarele înguste și ajunse pe punte. Se trezi în mijlocul unei mulțimi înnebunite care alerga de colo până colo în toate direcțiile, de parcă vaporul luase foc…. Nu își termină bine gândul și auzi imediat:
— Foc! Foc! Foc!… Afarăăă toată lumea! Acuuuum! – răcni căpitanul vasului din toți rărunchii, scuturând puternic și cu o forță incredibilă clopotul care anunța primejdia iminentă.
John nu reuși să înțeleagă mare lucru, din cauza oamenilor speriați care se înghesuiau cu repeziciune pe punțile vaporului, urmând fără crâcnire îndemnul căpitanului și al echipajului. Se trezi dintr-o dată într-o mare de oameni. Trei mii de oameni din toate țările, de toate rasele și din toate clasele sociale din Europa care vuiau într-un șuiet asurzitor în peste zece limbi: irlandezi, germani, suedezi, italieni, români, polonezi, unguri, sârbi, cehi, slovaci și alte nații se întrebau unii pe alții și își căutau prietenii, copiii, rudele; în special cei de la clasa a III-a și a II-a a vaporului…. În haosul acela John nu observă că pe puntea superioară, la clasa I, oamenii erau ceva mai liniștiți. Curioși, dar liniștiți, de parcă ar fi știut mai multe decât alții.
Într-un prim moment totul i se păru un haos de nedescris și își spuse în sinea lui: „John! Ai îndurat atâtea în ultimii ani, ai pierdut atâția prieteni, ți-ai părăsit familia și… pentru ce? Ca să arzi ca un șobolan în mijlocul Atlanticului?! Dintre toate vapoarele din lume, numai pe ăsta ai putut să-l alegi?”
Dar tot el își alungă repede acest gând nepotrivit, își imagină un nor uriaș care aruncă apă asupra vaporului și „văzu” în mintea lui cum orice vâlvătaie de foc dispare de pe vaporul pe care se afla. Soarele își făcu din nou apariția în gândul lui John și reuși să zâmbească larg cu ochii închiși… însă doar pentru puțin timp.
O găleată cu apă rece și sărată îl udă până la piele în câteva clipe.
— Aaa… mă scuzați, domnu’ era la plajă cumva? spuse zâmbind și ironic în același timp o voce foarte familiară lui John. Era George, cel mai bun prieten al lui, un băiețandru arătos, voinic, dar tot timpul binedispus și pus pe șotii. Înduraseră împreună multe lipsuri și opresiuni dar nu își aducea aminte să-l fi văzut pe George fără zâmbetul pe buze.
— Sper că nu v-am stricat… frizura! sau poate hainele de duminică, domnişoru’ John!… râse din nou George.
— George, ești nebun?! E… incendiu! Hai să căutăm o barcă!… spuse John, mirat de gluma lui George într-un moment cum nu se poate mai nepotrivit.
— Ha, ha, ha! reacționă George, ținându-se cu mâna de burtă. Păi așa pățești domnule dragă dacă dormi la „locul de muncă”! Stai liniștit și calmează-te! Nu arde nimic, era doar un exercițiu! îl liniști George, fără să-și șteargă însă zâmbetul ironic de pe față.
Dar John nu era singurul care crezuse cu adevărat că este incendiu pe vapor… câțiva zeci de pasageri se aruncaseră în apele oceanului în disperarea și haosul generat de țipetele celor peste trei mii de oameni. Acum membri echipajului se chinuiau să-i aducă înapoi la bord, ceea ce nu era ușor, cel puțin nu în toate cazurile.
John se uită în jur și realiză dintr-o dată că mulțimea aceea imensă de oameni din toate colțurile Europei se opriseră parcă din șuierat, stăteau mai liniștiți și parcă așteptau ceva.
— Da! asta e! își spuse John, Căpitanul!
Căpitanul vasului era un om cu o statură uriașă, înalt și bine făcut, cu un ușor început de burtă, cu o mustață enormă care se unea sub bărbie formând o barbă stufoasă și impozantă. Era îmbrăcat cu o tunică lungă bleumarin care părea a fi uniforma companiei maritime care deținea vaporul. Tunica cu două rânduri de câte cinci nasturi argintii era îmbrăcată peste un costum negru cu vestă; avea cizme negre iar pantalonii cădeau elegant peste cizme, iar sub braț ținea un chipiu cu însemne marinărești. Purta rar chipiul, ca să nu își strice coafura aranjată și stilată.
Se urcase pe una dintre cabine, pe câteva lăzi, într-un loc de unde putea să fie văzut și auzit de majoritatea pasagerilor. Stătea cu mâna dreapta ridicată și aștepta să se facă liniște.
— Liniște! Liniște! Faceți liniște! spuseră pe rând în engleză, câțiva membrii ai echipajului care treceau în aceeaşi direcție dintr-o parte în alta a vaporului, astfel încât să poată fi auziți de către toți pasagerii.
— Doamnelor și domnilor! îşi începu căpitanul discursul său adresat pasagerilor. Din fericire pentru toți, acesta a fost doar un exercițiu! Nu este niciun incendiu!, un oftat de ușurare se auzi aproape concomitent din pieptul a peste 3,000 de oameni. Căpitanul așteptă câteva secunde cu mâna ridicată până se făcu din nou liniște și continuă, ceea ce John avea să înțeleagă mai târziu: era un discurs încurajator, cu lucruri bune la început și la sfârșit iar la mijloc cu cele mai puțin bune.
— Vă mulțumesc pentru răbdare, pentru reacția promptă pe care ați avut-o și pentru curajul de care ați dat dovadă. Am văzut oameni care deși erau speriați nu au ezitat să-și ajute prietenii. Bravo lor! Am văzut oameni care s-au întors în cală și în cabine pentru a scoate afară pe punte copii care nu erau ai lor și pe care nu i-au văzut niciodată! Asta este… ceva incredibil! Felicitări! Oamenii izbucniră în urale și începură să aplaude la unison, mândrii că făceau parte din această nouă comunitate care începea să se formeze acolo pe vaporul speranțelor lor.
Căpitanul ridică din nou mâna dreaptă și spuse mai apăsat, ca să fie sigur că este auzit:
— Vă mulțumesc tuturor pentru curaj! În același timp! Repet… în același timp! Haideți să vedem ce trebuia și ce am fi putut să facem mult mai bine! Nu aș spune că ne-am descurcat rău, dar pe alocuri nici foarte bine! Vedeți voi, panica… panica generează haos. Lipsa de pregătire și lipsa antrenamentului în astfel de situații duc la o organizare precară, că să nu spun una proastă. Dacă am fi știut că este un exercițiu probabil nu ne-am fi împins unii pe alții, nu ne-am fi călcat în picioare și nu ne-am fi pierdut copiii în mulțime. Gândiți-vă însă! ce s-ar fi întâmplat dacă acesta nu era un exercițiu? Am fi avut victime?!
Un murmur de îngrijorare se ridică din rândul pasagerilor, care își șoptiră unii altora aprobator temerile conștientizate la acel moment și ignorate cu puțin timp înainte.
— Oh, da! cu siguranță domnilor și doamnelor! continuă căpitanul. Rolul nostru, al meu și al echipajului este să vă ducem în siguranță la destinația mult dorită.
— Ce ziceți? Ne ajutați să ne facem treaba? întrebă de această dată căpitanul făcând un gest larg cu mâna spre audiența sa, ca și când aștepta un răspuns.
— Da! Da! Da! răspunseră pe rând italieni, irlandezi, sârbi sau români, cei mai vocali pasageri de pe vapor.
— Ce spuneți? Vreți să învățați cum să vă descurcați în astfel de situații? Vreți să învățați cum să acordați primul ajutor? Cum să aruncați corect colacul unui pasager căzut peste bord? Cum să desfaceți o barcă și cum să daţi prioritate la urcarea femeilor și a copiilor?
— Da! Da! Sigur! răspunseră aproape în cor mai ales bărbații prezenți pe punte.
— Vrem! Sigur că vrem!, se auzi John strigând în gura mare; purtat de val și de euforia momentului se apropiase la doar câțiva pași de locul în care se afla căpitanul.
— Ce faci John? Ești nebun? îl opri George pe John din avântul său tineresc, șoptindu-i aproape de ureche: Vrei să te găsească cineva? Ai uitat că noi NU trebuie să ieșim în evidență până nu ajungem în New York?!
Căpitanul își continuă discursul și se apropie de final:
— Așa DA! acesta este entuziasmul de care America are nevoie! Împreună vom învinge orice pericol și vom clădi cea mai mare națiune din istoria omenirii! Iar voi, doamnelor și domnilor, sunteți viitorii cetățeni ai Statelor Unite ale Americii! God Bless America!!! își încheie căpitanul discursul său plin de energie în mijlocul aplauzelor frenetice primite de la audiența sa.
Era exact ceea ce oamenii își doreau să audă. După ani întregi de persecuție și greutăți, de lipsuri și pierderi de toate felurile, speranța unei vieți mai bune pe „pământul făgăduinței” era tot ceea ce își mai puteau imagina. Iar el, Căpitanul, le dăduse… Speranța. În plus, le sădise în minte ideea că dacă vor munci bine, mult dar și organizat vor face parte dintre oamenii care aveau să construiască o națiune puternică, liberă și fără discriminări. Mai mult, aveau să devină cetățeni, iar odată cu acest deziderat aveau să obțină tot ceea ce își doriseră și ce nu aveau în țările lor de origine.
Dar Căpitanul știa mai multe… știa că nu are să le fie ușor, știa că au să fie greutăți, știa cât de greu era drumul din Europa până în America și mai știa ceva: nu toți cei prezenți aveau să încheie cu bine această călătorie.
Intră în cabina echipajului unde era și camera de navigație și se adresă locţiitorului său, cu o voce mult mai stinsă decât cea din timpul discursului:
— Mike, preia aici, te rog,… mă duc să mă pregătesc pentru diseară. Nu va fi deloc ușor, știi,… avem deja trei! Să ai grijă de familii, ia și din leafa mea. Roagă-i pe băieți să pună și ei, dacă vor câte un dolar,… știi tu… dar, numai dacă vor, și se îndreptă spre cabina Căpitanului, apăsat de ceea ce avea să urmeze.
— Da, domnule! Mă ocup eu de tot. Să vă odihniți, domnule! spuse locțiitorul în urma Căpitanului și se pregăti să preia conducerea.
Fără să vrea John auzise tot. „Ascunzătoarea” sa de pe vas era în spatele camerei de comandă, într-o mică debara de 2 pe 2 metri a cărei ușă era blocată. Ca să nu fie văzut, John se strecura printr-o spărtură din spatele cuierului și încerca să facă cât mai multă liniște. Așa auzise multe conversații între căpitan și membrii echipajului și își notase multe lucruri interesante și secrete despre navigație dar și despre afacerile care se discutau pe vapor. Știa aproape toate statele care formau America la acea vreme și auzise care erau locurile cu cele mai mari șanse pentru găsirea unor mine de aur. Dar încă nu știa cum să folosească aceste informații; și nici nu știa cât de mult îl vor ajuta în viitor.
Ieși atent din ascunzătoare, ca să nu fie văzut. Odată ajuns pe culoar nu mai avea emoții, avusese grijă să păstreze curate un rând de haine elegante și moderne pentru acea vreme, chiar dacă le mai cârpise pe ici-colo pe la încheieturi. Își aduse aminte de ceea ce îi spunea bunicul său:
„Ionuț, să știi că nu are importanţă dacă ai un singur rând de haine. E mai bine să ai haine puține, dar cusute și curate, decât să umbli cu haine rupte și murdare ca un vagabond.”
Așa că John a avut întotdeauna grijă de hainele sale, lucru care îi permitea să urce și la clasa a II-a a vaporului și chiar la clasa I, unde mai „împrumuta” câte un sacou sau câte o tunică uitate pe spătarul unui scaun. Făcea însă în așa fel încât să le returneze proprietarului de drept până a două zi.
Ieși așadar liniștit pe culoar, trecu încet pe lângă 2 membri ai echipajului pe care îi salută respectuos în engleză, iar aceștia îi răspunseră la salut printr-un gest ușor din cap. Zâmbi și ieși relaxat pe punte, unde îl căută pe George. Doar că era prea relaxat, uitase regulile de siguranță…
Îl văzu pe George de la distanță și îi făcu semn cu mâna. Se îndreptă spre el și îl strigă entuziasmat:
— George! George! Trebuie să-ți spun ceva! Se întâmplă ceva diseară, hai că știu eu locul! George!? Îl pierdu puțin din vedere prin mulțimea de oameni dar îl regăsi în scurt timp. George avea însă chipul împietrit, iar zâmbetul acela bine-cunoscut îi dispăruse în întregime. Reuși să murmure către John care îl privea uimit și curios în același timp…
— John… a… John… eu… ă… ai… grijă… bâjbâi George, uitându-se peste umărul lui John.
— Ce ai mă? Ai băut ceva? râse John înspre George. Ți-a mâncat pisica limba? Ha-ha-ha! Înțelegi, mă, pisica?… de mare!? Pisica de maaaaaaare, că doar suntem pe un vaporrr, și în apăăă… încercă John să-i explice gluma pe care tocmai o făcuse, dar fața crispată a lui George îi tăie elanul. John se întoarse încet în spate să vadă care era motivul uimirii lui George…
În acel moment, simți cum sângele i se urcă în cap, își încleștă pumnii și începu să scrâşnească din dinți. Cu toate eforturile lui George de a-l opri, John se îndreptă hotărât spre omul care îi cauzase această reacție…
— TU! Aici?! îi tună John, bărbatului din fața sa, și fără să clipească, îl lovi direct în bărbie cu toată forța pe care putu să o adune în el. Era o forță provenită din ură, din răzbunare, din toată frustrarea unui copil nevoit să se maturizeze înainte de vreme.
— Eşti o jigodie, un nemernic! se năpusti John asupra bărbatului căzut la podea.
— Te-am crezut prietenul meu! Ți-am salvat viața nenorocitule! Și tu??? Așa știi tu să-ți arăți recunoștința, mă? Să furi de la mine, mă? M-ai lăsat să mor acolo în port! Dacă nu era Franco ți-ar fi ieșit!!! John era ca un leu scăpat din cușcă, iar George care reușise să se apropie știa că nu era momentul să intervină între cei doi. John era înalt, bine făcut, cu câțiva ani mai tânăr; avea însă o îndârjire și o voință cu care putea rupe lanțuri.
— Andy? spuse George, ești chiar tu? Cum ai făcut asta? Cum… ai…? întrebă George acuzator la adresa bărbatului căzut la pământ, dar pe un ton mult mai liniștit decât al lui John. Andy se ridică de la podea și își șterse sângele care îi curgea din nas spre gură și mai departe pe bărbie în jos… Aproape îl ignoră pe John și furia acestuia. Deși era înalt, frumos, manierat și foarte elegant, Andy nu fusese niciodată foarte curajos. Descurcăreț însă da, întotdeauna…
— Domnilor! se adresă Andy membrilor echipajului și mulțimii de curioși adunate în jurul lor. Domnilor! Vă jur pe uniforma mea că acești oameni sunt imigranți clandestini la bordul acestui vapor! își scoase batista albă, imaculată, cu care își opri sângerarea și continuă cu același aer de superioritate…
— Pot să vă demonstrez că acest băiețandru, cel puțin, arătând spre John… nu are niciun document și cu siguranță nu are niciun bilet plătit pe acest vapor; mai mult, el fură din mâncarea voastră și folosește puținele agoniseli pe care le aveți. Și în plus, cine știe ce boli poartă acest băiețandru. Sigur nu a fost vaccinat dacă este clandestin! aruncă Andy semeț, cu privirea în sus, și foarte sigur pe el.
În acele vremuri de criză, orice resursă fie ea cât de mică era foarte importantă și de multe ori făcea diferența între cei care ajungeau în America și cei care nu mai apucau să o vadă. Multe familii de imigranți se confruntau cu foametea la bordul vaselor transoceanice pentru că asupritorii sau biserica din țările lor de origine le luaseră aproape tot. Dacă pe un vas apărea o boală sau o epidemie, Căpitanul și membrii echipajului luau cele mai drastice măsuri de carantină, iar unele culminau cu debarcarea pasagerilor bolnavi în porturile de pe traseu, în special în nordul Americii de Sud sau în America Centrală. Astfel, la bordul fiecărui vas transatlantic exista un medic care avea obligația să vaccineze toți pasagerii de la bord, iar cei care refuzau riscau să fie debarcați sau li se refuza accesul în America. De această regulă erau însă scutiți pasagerii de la clasa I și cetățenii americani. Asta crea din start diferențe și făcea ca pasagerii de la clasa a III-a în special să fie și mai revoltați.
Într-o astfel de situație, vorbele sigure ale lui Andy și acuzațiile la dresa lui John nu îl favorizau deloc pe John în ochii audienței de la Clasa a III-a. Iar uniforma lui Andy dădea putere și tărie cuvintelor sale…
— Ba tu ești singurul hoț de aici, Andy! strigă John și continuă…
— Tu ai furat tot ce am avut: biletul de liberă trecere, actele de la bunicul meu și banii pe care mi i-a dat! strigă John si încercă să se arunce din nou asupra lui Andy, dar patru brațe puternice îl ţintuiră pe loc. Nu mai era George de această dată, erau doi membrii ai echipajului, mult mai maturi și mai puternici decât el.
— Stai pe loc băiete! Ăsta nu e un maidan de bătaie! îl potoli unul dintre membrii echipajului în timp ce îl percheziționa. Arată-ne biletul și documentele și te lăsăm în pace!
John se scutură din strâmtoare, se liniști, poate chiar se resemnă ușor, și spuse pe un ton mult mai potolit dar tot la fel de acuzator față de Andy:
— Nu vă pot arăta nici biletul, nici documentele. Tot ce am avut mi-a fost furat de acest individ! și se uită din nou plin de ură către Andy.
— Vai de mine! răspunse Andy. Te referi cumva la acest bilet de liberă trecere scris în germană și maghiară și semnat tocmai de guvernatorul și consilierul Măriei Sale Împărat al Austriei și Rege Apostolic al Ungariei, marele Francisc Iosef I? întrebă din nou Andy, scoțând din uniforma sa documentul cu pricina.
— Da! tocmai acela! strigă John.
— Și oare cum se face că tu, un copil de iobag român, ai fi avut un astfel de document semnat tocmai de Împăratul Austriei? Și pe care, evident, de fapt nu îl ai, că doar e al meu… continuă Andy, parcă și mai sigur de el.
Audiența izbucni în râs, neputând să creadă povestea lui John. Nu, nu avea cum un tânăr din Transilvania să dețină un astfel de document. Nu avea nicio logică, doar nu avea cum să aibă acces la așa ceva. Sigur îl furase!
John încercă să se apere și să convingă oamenii cu care împărțise aproape două săptămâni de greutăți pe apele Atlanticului:
— Andy știi bine cine a fost bunicul meu! Bunicul meu nu era un nimeni… avea toate legăturile și cunoștințele în Imperiul austro-ungar, de la el am biletul de liberă trecere. Știi toate acestea Andy pentru că eu ți le-am povestit… Îți aduci aminte, în pădure?… Lupii? Andy, știu că undeva în tine a mai rămas o fărâmă de om bun… nu face asta!
Dar Andy era de neînduplecat, era hotărât să nu recunoască nimic, așa că se întoarse spre oamenii adunați pe puntea vasului și li se adresă pe un ton mult mai familiar:
— Domnilor să terminăm cu acest spectacol de circ! Toată lumea a avut o zi grea, a fost un exercițiu obositor și avem nevoie de odihnă pentru că urmează o călătorie lungă! termină Andy, încercând să pună capăt discuției și să pară preocupat de soarta oamenilor de pe vapor mai mult decât de soarta sa.
— Domnule, dar ce facem cu băiatul? întrebă cu respect unul dintre membrii echipajului.
Andy răspunse direct, fără șovăire:
— Să aplicăm legile marinărești! Imigrația clandestină și furtul se pedepsesc drastic! Iar atacul asupra unui ofițer, și mai rău!
— Luați-l! și Andy plecă spre puntea superioară, în ciuda protestelor și eforturilor lui John de a se elibera.
…
…
…
”După ce treci de Bucium înspre Valea Albă, pe partea stângă ți se deschide în fața ochilor o vedere ce rar ți-e dat să o găsești oriunde altundeva în lume: șapte culmi de exact aceeași înălțime, o parte acoperite cu pădure falnică de brazi și de molizi și o parte acoperite cu pășuni de un verde intens și bogat. Iar în mijlocul lor, ca o biserică în aer liber, se înalţă mărețe spre cer… coloanele de bazalt ale Detunatei Golașe! O minune a naturii unică în această lume, așa cum spunea bunicul meu.
Imaginați-vă o orgă imensă din cea mai mare biserică din lume… Acum, imaginați-vă acea biserică uriașă în mijlocul naturii… şi că pereții bisericii se fac ușor, ușor de sticlă, devin transparenți și apoi dispar ca într-o ceață densă la fel ca și altarul, băncile, icoanele sau alte lucruri din biserică. Apoi, ceața se risipește brusc și din toate acestea rămâne doar orga. Iar acum, imaginați-vă că orga se înalţă la peste 1200 de metri, împietrește, dar cântă cu aceeași armonie la fiecare adiere de vânt… Asta-i Detunata din Țara Moților!
La baza Detunatei izvorăște un pârâu de o puritate nemaivăzută, cristalin, dar rece de-ți îngheață mâna și în mijlocul verii. Bunicul spunea: „apăi dă țîi o sticlă dă jinars în apa de la Detunata, de seară până dimineață, îndeaţă și asta! așa-i dă rece apa Detunatei…”
După Valea Albă, drumul urcă mai pieziș prin pădurea deasă de brazi, parcă din ce în ce mai înalți. Pădurea pare să se îndese în jurul tău și lasă să intre doar atâta lumina cât să știi că încă e zi și nu noapte. Iar pe când să te simți rătăcit, poate chiar pierdut în această lume de basm, drumul cotește brusc și se deschide apoi în Poienile Mogoşului.
Poienile Mogoşului, Mogoşul și Mămăligani sunt cele mai vechi așezări ale Moților din Munții Metaliferi. Aici trăiau și trăiesc oamenii liberi din Transilvania, oameni harnici și muncitori care nu au vrut niciodată nimic de la alții și care nu au râvnit niciodată la bunurile altora. Dar oameni tare mândri care știu să-și apere ce-i al lor până și cu prețul vieții.”
…
…
…
” Aurul este cel mai valoros lucru din lume. Nu se strică niciodată, nu se sparge și nu își pierde valoarea în timp. Are însă un mare dezavantaj: toți încearcă să ți-l fure!!!”
…
…
” Aici Ionuț ai harta Austro-Ungariei. Vezi drumul aista cu roșu? Dacă te ții de el, nu te poți rătăci până în Italia, și de acolo… cu vaporul, mai departe. Și să mai știi ceva, de la Moșul tău: când îi ajunje mare și tare să nu uiți de unde ai plecat, auzi? Să știi că: „Respectul nu țîne cont dă vârstă sau dă funcție! Țîne dă cei șapte ani d-acasă!” No, să nu uiți asta niciodată! mă strânse tare la piept și cu drag mă ținu așa până simțeam că mă înec. Îmi dădu drumul, îmi puse mâinile pe umeri și mă privi în ochi.”
…
…
…
” Saaaari George!!! am țipat eu și am făcut în același timp un salt înspre Andy… L-am culcat la pământ, exact înainte ca lupul care sărise și el, să-l prindă în colți. A aterizat în bot, uimit că ratase o țintă așa ușoară, dar și-a revenit aproape imediat, dându-și seama că intrase ușor în semicercul nostru, iar acum focul nu mai era o problemă pentru el. Ne-a privit pe rând, când pe mine, când pe Andy, încercând să măsoare… veriga slabă. Și-a menținut rânjetul și ne arăta în continuu colții. L-a fixat pe Andy…
Nu înțeleg de ce sau cum, știu doar că am sărit între lup și Andy cu făclia într-o mână și cuțitul de vânătoare în cealaltă. L-am privit drept în ochi, așa cum mă învățase bunicul și l-am mârâit la rândul meu… I-am apropiat făclia de bot, așa cât puteam să ajung și s-a dat un pas înapoi, fără să renunțe la rânjet și mârâit. Cred că am luat cuțitul în dinți pentru că o mână am dus-o în spate și l-am tras pe Andy după mine. Ne-am învârtit așa în cerc, toți trei, ca într-un dans tenebru luminat din când în când de strălucirea limbilor de foc, până când noi am ajuns din nou cu spatele la prăpastie, iar lupul cu spatele la foc…”
…
…